The Economist aprecia in decembrie 2013 proiectul Uniunii Bancare Europene ca fiind “cea mai ambițioasă reformă în spațiul European de la introducerea monedei unice”. Participarea României în Uniunea Bancară este un obiectiv re-afirmat de Guvernatorul BNR Mugur Isărescu în cadrul conferinței ERMAS (August 2014): “A rămâne pe termen lung în afara Uniunii Bancare nu este o opțiune”. Mai mult, obiectivul BNR este participarea în Uniunea Bancară “cât de curând posibil” – în cadrul unui acord de cooperare strânsă, anterior adoptării monedei unice în 2019 (dată-țintă).
Este necesar în acest context să discutăm, atât în mediul academic cât și în cel de politică economică, oportunitățile și riscurile alăturării României la Uniunea Bancară. În Zoican și Górnicka (2014) analizăm efectele introducerii Mecanismului Unic de Rezoluție la nivel European, în contextul unui sistem bancar interconectat și asimetric, cu fluxuri masive din “centru” către “periferie”. Acest articol discută rezultatele cercetării noastre și aduce câteva recomandări:
- La stabilirea contribuției sistemului bancar românesc la Fondul Unic de Rezoluție trebuie să se țină cont de beneficiile creditorilor externi, ce vor fi expuși la riscuri de contagiune mai reduse.
- Monitorizarea sporită a riscurilor asumate de instituțiile de credit. Există posibilitatea, odată cu alăturarea României la Uniunea Bancară, ca standardele de risc ale instituțiilor de credit să se deprecieze (hazard moral), în special pentru băncile cu fluxuri interbancare importante la nivel european.
- Un mecanism hibrid de rezoluție, în care Uniunea Bancară este responsabilă numai de crizele sistemice, ar putea fi soluția optimă. Într-un astfel de regim, hazardul moral este minim.
O Uniune Europeană mai puțin vulnerabilă în fața riscurilor sistemice
Rezoluția la nivel european a băncilor aflate în insolvență are avantaje clare. În cazul insolvenței unei instituții bancare transnaționale, o decizie centralizată elimină nevoia unui proces de negociere îndelungat și deseori ineficient între autoritățile naționale (a se vedea, de exemplu, cazurile Dexia și Fortis).
Conform Fondului Monetar Internațional, Mecanismul Unic de Rezoluție (MUR) va reduce riscul de contagiune a insolvenței prin intervenții eficiente la nivel sistemic. Prin „intervenții eficiente” asupra sistemului bancar, înțeleg rezoluții ale băncilor aflate în insolvență ce minimizează costurile la nivelul întregii uniuni bancare. Costurile sunt ulterior repartizate între sistemele bancare membre. Riscul de contagiune la nivelul sistemului bancar european este considerabil, ca rezultat al conexiunilor internaționale puternice între instituțiile de credit (vezi, de exemplu, Freixas, Parigi și Rochet, 2000).
Să considerăm cazul unei bănci aflate în insolvență, puternic îndatorată extern (trans-european). În absența MUR, autoritățile naționale vor lua o decizie fie de a oferi băncii in insolvență un pachet de salvare (bailout), fie de a-i lichida (sau, alternativ, naționaliza) activele. Nici una dintre cele două soluții nu este complet eficientă. Pachetul de salvare este de regulă finanțat din fonduri publice. Lichidarea sau naționalizarea băncii aduce pierderi de eficiență inerente unei tranziții de la un manager la altul.
Un bailout al băncii insolvente presupune un transfer de la contribuabilii naționali la creditorii externi. Autoritățile naționale, în mod natural, sunt preocupate în principal de contribuabilii naționali (Allen, Carletti și Gimber, 2011). În consecință, ele sunt mai dispuse să lichideze o bancă puternic îndatorată extern, deoarece nu internalizează efectele de contagiune la nivel european. Pe de altă parte, Uniunea Bancară reprezintă interesele tuturor actorilor europeni. Pentru a reduce riscul de contagiune, Uniunea Bancară preferă să ofere pachete de bailout băncilor insolvente, proporțional cu fluxurile lor interbancare la nivel european.
O primă de contagiune pentru “centrul” Uniunii Bancare
La nivel european, fluxurile interbancare au un pronunțat caracter asimetric: de la „centrul” la „periferia” zonei Euro. Băncile germane, franceze sau olandeze au creanțe nete de aproximativ 1.000 miliarde de dolari față de instituții de credit din Grecia, Italia, Irlanda, Portugalia sau Spania.
Datorită acestei asimetrii, reducerea riscului de contagiune aduce beneficii sporite sistemelor bancare din țările mai dezvoltate. Uniunea Bancară (mai precis MUR) oferă băncilor creditoare o asigurare împotriva unui tip de risc sistemic (contagiune). În consecință, contribuțiile statelor din “centrul” zonei Euro la Fondul Unic de Rezoluție trebuie să includă o primă pentru această asigurare implicită. Instituțiile din Germania, Franța, sau Olanda vor putea investi prin piața interbancară în economii în creștere, cu potențial economic mare, suportând riscuri reduse sub o Uniune Bancară.
Uniunea Bancară si hazardul moral – “Too-European-to-Fail?”
Un mecanism unic de rezoluție eficient este mai dispus să ofere pachete de bailout băncilor cu interconexiuni importante la nivel european. În consecință, introducerea Uniunii Bancare poate crea o problemă de hazard moral. Instituțiile cu datorii internaționale considerabile devin “too-European-to-fail” și pot adopta standarde de risc mai permisive. Problema este cu atât mai importantă cu cât instituțiile bancare au poziții importante in active complexe (de exemplu, derivative de credit și produse structurate). În acest context, chiar și o relaxare marginală a standardelor de risc poate avea consecințe negative asupra solvabilității instituției de credit.
Câteva elemente ale proiectului Uniunii Bancare pot ajuta la reducerea hazardului moral, dar nu sunt lipsite de critici. În primul rând, se presupune că Uniunea Bancară poate supraveghea mai bine instituțiile sistemice datorită centralizării informației. Totuși, Colliard (2014) avertizează asupra unui conflict de interese între Mecanismul Unic de Supraveghere și autoritățile naționale ce furnizează datele brute. În al doilea rând, mecanismele de bail-in, prin care cei mai importanți creditori preiau o parte din pierderile băncii, au ca scop principal limitarea hazardului moral. Rămâne însă de văzut dacă implementarea lor este fezabilă politic ex post, în eventualitatea unei crize (Allen, Carletti și Gimber, 2011). În al treilea rând, contribuțiile la Fondul Unic de Rezoluție se vor acumula în timp de la sistemul bancar și nu din fonduri publice. Pe termen mediu însă, contribuțiile acumulate (buffer) nu vor fi suficiente în cazul unei crize sistemice, iar intervențiile din fonduri publice rămân necesare.
O arhitectură alternativă pentru MUR
În Zoican și Górnicka (2014), argumentăm că o arhitectură hibridă a Mecanismului Unic de Rezoluție poate minimiza problema hazardului moral. În propunerea noastră, atât Uniunea Bancară cât și Băncile Naționale păstrează atribuții în rezoluția instituțiilor insolvente. Mandatul Uniunii Bancare este limitat la crize sistemice Europene ce sunt agravate, dar nu cauzate de contagiune trans-europeană. Crizele interne sunt gestionate în continuare de autoritățile naționale. Riscurile de contagiune sunt reduse în situațiile de stres maxim pentru sistemul financiar european. Un sistem hibrid oferă maximum de beneficii prin reducerea riscului de contagiune in condițiile unui hazard moral minim.
Bibliografie
- Allen, Franklin, Elena Carletti, and Andrew Gimber, 2011, Banking Union for Europe: Risks and Challenges (London, Centre for Economic Policy Research)
- Colliard, Jean E., 2014, Monitoring the supervisors: Optimal regulatory architecture in a banking union, Manuscript, European Central Bank
- Freixas, Xavier, Bruno M. Parigi, and Jean-Charles Rochet, 2000, Systemic risk, interbank relations, and liquidity provision by the central bank, Journal of Money, Credit and Banking 32, 611–638
- International Monetary Fund, 2013, A banking union for the euro area, Staff Discussion Notes No. 13/2013.
- Zoican, Marius A. and Górnicka, Lucyna, 2014, Banking union optimal design under moral hazard, Tinbergen Institute Discussion Paper 13-184/VI.
Domnule Marius Zoican, mi-a facut o deosebita placere sa citesc articolul dumneavoastra.
As vrea sa va pun niste intrebari: Ce trebuie si ce poate sa faca Romania in mod concret pentru a ajuta si a usura sarcina Uniunii Bancare? Care institutii din Romania trebuie insarcinate cu pregatirea pentru intrarea in Uniunea Bancara?
@Ziarist. Multumesc mult pentru aprecieri si comentarii.
Din punctul de vedere al articolului de fata, o recomandare pentru BNR ar fi supravegherea micro-prudentiala atenta a institutiilor de credit dupa aderarea la Uniunea Europeana. Ma refer in special la calitatea activelor, desi se pot lua masuri si legate de re-capitalizare.
Institutional, nu vad probleme deosebite pentru aderarea la uniunea bancara. Rolul principal revine BNR-ului, bineinteles.
In mod particular pentru Romania (si alte tari din regiune), uniunea bancara are avantaje aditionale pe care nu le-am mentionat in text. De exemplu, avand in vedere preponderenta capitalului strain in bancile din Romania, reglementarea unica este in masura sa reduca riscul unor retrageri masive de catre bancile-mama; tot un tip de contagiune, dar nu cel descris in articol.
Pe de alta parte, Romania nu s-a confruntat cu o criza bancara. Plata unei “prime de asigurare” sub forma de contributii la mecanismul de rezolutie ar putea intampina rezistenta. Devin posibile scenarii in care bancile romanesti (si indirect, BNR) ar subventiona institutii insolvente din zona euro. O analiza cantitativa a BNR ar fi utila pentru a determina costurile si beneficiile in cazul Romaniei.
Merci pentru raspuns, Marius. Niste scurte reactii la reactie, tot punctual, urmand structura comentariului tau.
1. Intr-adevar parerile sunt (inca) impartite referitor la obligativitatea cerintei de capital propriu, si mai ales la cuantumul propus de Admat & Hellwig (a propos de asta, nici macar la Chicago– Department sau Chicago Booth various Departments– nu ai unanimitate in ‘narrow banking’ , e.g. Volcker rule & co, ce mentionezi tu, sau per se in materie de equity holdings, narrow banking or not, de care vorbeam eu), dar exista oameni importanti in subfield care au facut shift total de la o pozitie la alta (sau de la pozitia asteptata la cea exprimata) si sustin nu 30% ci mult mai mult de atat (Cochrane vrea 80% si nu il poti acuza ca ar fi pentru regulation in nici o dimensiune :-)). Pe langa asta oameni pe teorie economica cu ‘greutate enorma’, i.e. Myerson sau Hellwig , sunt extrem de convinsi si convingatori (cel putin pentru mine 🙂 ) ca o chestie atat de simpla precum marirea cuantumului de capital propriu ar ajuta enorm. Bineinteles deja divagam putin de la teza centrala a articolului tau, dar daca tot mentionezi, chestia asta cu ” limiteaza maturity transformation foarte mult” nu are prea mult suport, dupa parerea mea. De fapt Admati si Hellwig demonteaza un set destul de larg continand tipologia aceasta de argumente (vezi addendum-ul la Admati si Hellwig, de exemplu), folosite mai ales de oamenii din lumea bancara.
2. De acord desigur ca nu trebuie sa legi automat cerintele de capital de uniunea bancara si ca practica in primul rand nu sustine asta direct. Intrebarea era insa daca ai la dispozitie ambele instrumente si le poti folosi complementar, ce schimbari ti-ar putea induce in solutia la problema de mecanism design, deci primordial o intrebare pe zona de teorie pura (e.g., imagineaza-ti prin absurd, ca Basel si regulile uniunii bancare ar fi decise de aceeasi instanta/ entitate– si e o intrebare din registrul normativ de ce nu ar mai bine asa), unde as clasa majoritar contributia ta. Desi ai implementa regula simetric, din cauza eterogeneitatii de agenti ex ante, efectele nu vor fi necesar simetrice nici in echilibru. Nu pare simplu, dar tocmai aici e ‘the beauty of the challenge’ 🙂 . Pe de alta parte, bineinteles ca mi se pare deja interesanta problema pe care o atacati voi si solutia propusa. (De)formare profesionala sau nu, m-ar fi interesat insa cat e de robusta cand complici problema cu instrumente aditionale :-). Poate pentru un paper viitor? 🙂
Raspund invers. Punctul (2), absolut corect, ar fi interesant sa ducem problema de mechanism design mai departe si sa studiem aspecte macro. Poate in lucrarea urmatoare 🙂
Punctul (1). Tocmai faptul ca John Cochrane si Myerson nu sunt pentru regulation motiveaza propunerea lor. Ei incearca sa contureze ideea unei banci care sa fie de facto un fond mutual (Jacklyn are niste lucrari prin anii ’80 despre asta). E pana la urma o solutie foarte market-based, foarte US-style, in care deponentii devin investitori si retin practic riscul. Cred ca depinde pana la urma foarte mult si de aversiunea la risc, si implementarea ar fi diferita in Europa fata de Statele Unite.
P.S. Am asistat la un panel intre Myerson, Hellwig si CEO-ul de la UBS. Myerson are o pozitie destul de moderata fata de Hellwig din ce am observat eu, i.e., ar sustine capital requirements < 30%. Dar, ca sa-ti fac o bucurie sper, a avut cam acelasi comentariu ca tine vis-a-vis de lucrarea mea 🙂
Ok pentru 2, looking forward 🙂
Sa ma scuzi, dar nu inteleg inca exact ce vrei sa zici la 1 care e in contradictie cu mine (doar pe scurt: a. dupa citirea mea, si cateva prezentari ale lui Cochrane la care am asistat, nu exista diferente esentiale intre Cochrane si Admati-Hellwig ref la necesitatea maririi capitalului propriu, desi exista in alte privinte; b. Myerson sustine complet Admati-Hellwig, cel putin din ce scrie despre asta- daca ai o alta referinta, sunt foarte curios evident-, vezi inclusiv un review scurt, concis si super pozitiv al cartii celor doi de la el, si inca nu am vazut un articol in care sa spuna ca un punct de referinta gen Basel, sau intre Basel si Admati-Hellwig ar avea mai mult sens– doar ca un cuantum exact e dificil de justificat si aici ne intoarcem la unica deosebire dintre Cochrane si Admati-Hellwig de la a., i.e. Cochrane vrea 80% exact pe motiv ca acest cuantum e oricum arbitrar, fara contra-argumente sustenabile– aici cred ca toti 4 cei mentionati sunt 100% de acord– si deci de ce sa nu il setezi cat de sus posibil…), dar cum suntem in afara tezei probabil o discutie mai in adancime nu isi are rostul aici.
Si finally, evident nu pot decat sa ma bucur daca Myerson are aceleasi intrebari si griji ca si mine 🙂 .
Marius, un start excelent pentru tine: atingi un subiect important si personal imi pare ca il expui foarte bine (in sensul in care devine super interesant chiar si pentru cei care nu lucram in finante-banci & co 🙂 ).
As vrea sa iti solicit un punct de vedere oarecum tangential aici, legat de costurile asociate hazardului moral din context, sub un posibil scenariu alternativ. Fara sa fi trecut prin working paper-ul vostru– si din pacate, putine sanse sa am timp pentru asta– inteleg, dar corecteaza-ma daca gresesc, poate ca in lucrare vorbiti de asta, ca voi considerati un singur instrument posibil aici, in izolare fata de alte posibilitati/ alternative. In particular, nu considerati o uniune bancara in care, in acelasi timp , sa aveti in vedere, de exemplu, si o obligatie ca bancile sa detina mai mult capital propriu, vezi Admati & Hellwig, 2013. Costurile marginale asociate hazardului moral scad prin definitie daca bancile sunt obligate sa isi mareasca in mod considerabil efectivul de capital propriu (equity holdings), pentru ca scade probabilitatea insolventei. Treaba asta e analizata pentru banci individuale (si pentru mine Admati si Hellwig sunt mai mult decat convingatori), dar nu vad de ce nu ar ramane calitativ aceeasi si in uniuni bancare, avand diverse structuri si asimetrii s.a.m.d. Deci intrebarea care s-ar ridica este daca o arhitectura diferita nu ar fi o posibila solutie la problema voastra de mecanism design daca luati in considerare si acest instrument, i.e. legiuitorul ar putea impune si masa minima de capital propriu, ex ante. Intrebarea mi se pare oportuna si pentru ca exista destui oameni chiar pe domeniul vostru de finante care considera riscurile sistemice second order… (Cochrane, sau Mian si Sufi, intre ei). Merci!
Sebastian, multumesc mult pentru aprecieri si comentarii. Intr-adevar, un capital propriu mai mare, caeteris paribus, ar avea efectul scontat de a reduce hazardul moral.
Doua comentarii.
In primul rand, nu stiu daca per ansamblu ar fi optim: institutiile bancare au prin natura lor un grad de indatorare foarte mare. Ceea ce propun Admati si Hellwig, i.e., un capital ratio de 30% mi se pare exagerat: limiteaza maturity transformation foarte mult. Inteleg ca acum, dupa criza, suntem inclinati spre prudenta, dar nu sunt un fan al narrow banking Chicago-style. Daca uniunea bancara reduce riscul de contagiune si creste hazardul moral, iar cerintele de capital reduc hazardul moral si beneficiile din intermediere, atunci ar trebui gandit un model de echilibru general care sa puna in balanta riscul de contagiune si beneficiile din intermediere. In lucrare, noi cautam solutii in logica uniunii bancare; bineinteles, pot fi si altele.
Ceea ce ma duce la punctul 2.
Cerintele de capital nu sunt neaparat legate de uniunea bancara: se pot adopta relativ independent prin acorduri de tip Basel. Nu impun un transfer de control de la national la pan-european. O versiune a argumentului tau in logica uniunii bancare este centralizarea supravegherii (implementata acum sub forma MRS). O uniune bancara care internalizeaza efectele SRM asupra hazardului moral este ex-ante mai atenta la compozitia si dinamica activelor bancare. Programele de Asset Quality Review (AQR) ar fi un bun exemplu in acest sens. Cu toate acestea, pana si sistemul acesta e destul de greu de implementat. Institutiile centrale trebuie sa coopereze cu cele nationale. Daca bancile nationale au un avantaj informational (fiind mai ‘aproape’ de institutiile locale), apar probleme de guvernanta corporativa in interiorul uniunii bancare — hazard moral de la banci nationale la uniunea bancara. Vezi de exemplu Colliard (2013) sau chiar Fahri si Tirole (2014).
Sper ca discutia este folositoare 🙂 Multumesc inca o data!