Cum pot fi finantate cheltuielile publice productive in tarile in dezvoltare?

In general, numeroase virtuti sunt atribuite cheltuielilor publice: in perioada de activitate economica scazuta, ele pot fi un substitut pentru cheltuielile private, sustinand astfel economia prin politici de cerere, asa cum o arata masivele interventii recente ca raspuns la criza financiara actuala. In perioada normala, cheltuielile publice pot exersa un efect stabilizator prin reducerea fluctuatiilor economice, ameliorand astfel bunastarea menajelor. Insa, in perioada recenta, o atentie sporita este acordata cheltuielilor publice „productive”: unele dintre ele (cheltuielile cu infrastructura publica, cele care garanteaza si imbunatatesc drepturile de proprietate, cheltuielile cu educatia si sanatatea publica, …) contribuie la dezvoltarea economica pe termen lung, si chiar pot favoriza cheltuielile private de investitii (un efect de complementaritate).
In raport cu tarile dezvoltate, problema finantarii acestor cheltuieli publice productive este destul de diferita pentru tarile in dezvoltare. Pentru a evidentia aceste aspecte, problema se poate aborda din punctul de vedere a diferitelor modalitati de finantare, cu ajutorul unei analize de tip „spatiu bugetar”. In primul rand, veniturile fiscale, primordiale in tarile industrializate, sunt scazute in tarile in dezvoltare, din cauza prezentei unor institutii incapabile sa lupte eficient contra evaziunii fiscale. In al doilea rand, tarile dezvoltate considera deficitul si datoria publica ca o adevarata supapa ce evita diminuarea cheltuielilor publice productive in urma ajustarilor bugetare, ceea ce a condus ca anumiti economisti sa sugereze adoptarea de reguli bugetare in acest sens (de exemplu, Marea Britanie si Germania chiar au adoptat ceea ce poarta numele de „Regula de Aur a Finantelor Publice”). Din pacate, tarile in dezvoltare prezinta in general un risc macroeconomic important, adesea ca expresie a instabilitatii politice (sau uneori din cauza dependentei de materii prime). Acest risc, mai important decat in tarile dezvoltate, genereaza minim doua consecinte nefaste: fie pietele sunt putin susceptibile sa detina in portofoliul lor obligatiuni emise de catre aceste tari, fie, atunci cand accepta acest lucru, cer in compensatie o prima de risc importanta (de exemplu, rata dobanzii poate atinge doua cifre in Argentina sau in Brazilia, comparativ cu o medie inferioara la 5% in tarile din OCDE), ceea ce ce punctioneaza resursele disponibile pentru investitii publice. In al treilea rand, tinand cont de gradul lor redus de dezvoltare financiara, caracterizat printr-un multiplicator monetar scazut, tarile in dezvoltare ar putea, comparativ cu tarile dezvoltate, sa foloseasca senioriajul ca mod de finantare. Totusi, utilizarea masiva a senioriajului este limitata de existenta efectelor de prag: cand inflatia este prea ridicata, valoarea reala a veniturilor din senioriaj incepe sa scada. Tinand cont de aceste elemente si de importanta capitala a investiilor publice, tarile in dezvoltare ar trebui sa realizeze o evaluare critica a modalitatilor de finantare de care dispun, focalizata in principal pe analiza calitatii institutiilor, a credibilitatii interne si externe, sau a politicilor monetare.

Pentru o analiza mai detaliata, puteti merge aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *